Sonatina pentru pian, op. 3, nr. 2

Sonatina pentru pian (1953), op. 3 nr. 2, ocupă un loc de răscruce în creaţia lui Doru Popovici. Scrisă la numai 21 de ani, în anii studiilor bucureștene, ea aparţine primei perioade creatoare, în care tânărul compozitor – elev al lui Paul Constantinescu, Marţian Negrea, Mihail Jora și Mihail Andricu – își clarifică instinctiv raportul dintre tradiţia clasică, ethosul folcloric românesc și sensibilitatea modernă a secolului XX. Nu întâmplător, această lucrare i-a adus compozitorului un prim mare succes de atelier, deschizând seria partiturilor camerale prin care numele său începe să se impună în viaţa muzicală românească. 

Sonatina op. 3 nr. 2 face parte dintr-un triptic cameral de tinereţe – alături de Sonata pentru violoncel și pian op. 3 nr. 1 (1952) și Sonata pentru vioară și pian op. 3 nr. 3 (1953) – prin care Doru Popovici își afirmă vocaţia pentru formele clasice: sonată, sonatină, elegie, lucrări de cameră cu relief tematic puternic și construcţie solidă. Chiar dacă dimensiunile Sonatinei sunt mai reduse decât ale unei sonate, gândirea ei este în mod evident una „mare”: fraze lungi, „respiraţie” amplă a discursului, claritate arhitecturală și un simţ al culminaţiilor dramatice care trădează deja compozitorul simfoniilor și al operelor de maturitate.